Memoria calculatorului este de două tipuri: memorie internă şi memorie externă.

     Într-un sistem de calcul, memoria reprezintă componenta funcţională destinată păstrării informaţiei. Informaţia memorată este formată din programele şi datele necesare utilizatorului sistemului de calcul. Memoria se interpune între celelalte componente funcţionale ale sistemului de calcul. Astfel, informaţiile preluate în calculator prin intermediul unităţilor de intrare sunt stocate mai întâi în memorie, de unde sunt preluate de celelalte unităţi funcţionale ale sistemului de calcul (procesorul, unităţile de ieşire). 
Informaţia memorată se compune din:

- secvenţe de instrucţiuni (programe);

- datele preluate din mediul exterior sistemului de calcul;

- rezultate intermediare obţinute în timpul prelucrării datelor;

- informaţii rezultate în urma execuţiei programelor care, de regulă, vor fi transmise     mediului exterior prin dispozitivele de ieşire.

     Din punct de vedere al memoriei nu este deosebit de importantă natura informaţiei memorate, ci modul de stocare, şi mai ales regăsirea acesteia. 

     Fizic, memoria este constituită din elemente care pot avea două stări stabile: 0 sau 1. Rezultă că putem defini memoria ca pe o succesiune de dispozitive logice elementare, capabile să reţină fiecare o valoare binara, adică un BIT (1b) de informaţie.

     Caracteristici ale memoriei.
1.Cuvîntul de memorie reprezintă numărul de octeţi de informaţie care pot fi citiţi sau scrişi într-o singură operaţie de transfer cu memoria. Transferul cu memoria este operaţia prin care, de la o adresă de memorie sunt tranferaţi un număr de biţi corespunzător citirii sau scrierii în memorie. Unitatea de transfer cu memoria este cuvântul de memorie.
2.Lungimea cuvântului de memorie este o caracteristică constructivă a unui sistem de calcul. Ea reprezintă unul dintre criteriile de grupare a calculatoarelor: 8b, 16b, 32b, 64b etc.
3.Capacitatea memoriei reprezintă numărul maxim de biţi de informaţie care pot fi memoraţi la un moment dat. Altfel spus, capacitatea de memorie este dată de numărul total de locaţii de memorie. Ca unitate de măsură se folosesc multiplii Byte-ului, în funcţie de ordinul de mărime al memoriei. informaţie care caracterizează diferitele generaţii de calculatoare.
4.Timpul de acces la memorie. Orice acces la memorie este precedat de furnizarea de către procesor a adresei de memorie, unde se va face operaţia de scriere sau citire. Timpul de acces la memorie reprezintă intervalul scurs între momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul obţinerii informaţiei. Când memoria este prea lentă în comparaţie cu viteza de lucru a procesorului, pe durata accesului la o locaţie de memorie apar, pentru procesor, timpi suplimentari de aşteptare. Noile tehnologii de realizare a memoriei urmăresc o scădere a timpului de acces, astfel încât memoria să lucreze sincron cu procesorul, fără a introduce stări de aşteptare.

5.Ciclul de memorie este timpul minim necesar între două accesări succesive la memorie. Aceasta cuprinde timpul rezervat accesului propriu-zis, dar şi timpii "de 1.     regie" ai unităţii de memorie, necesari pentru desăvârşirea acestuia.
6.Viteza de transfer se mai numeşte şi rata de transfer. Rata de transfer este similară unui debit, care reprezintă viteza cu care se furnizează o informaţie. Viteza de transfer reprezintă numărul de unităţi de informaţie transferate în unitatea de timp. Se măsoară în octeţi sau multipli de octeţi pe secundă. Viteza de transfer poate fi îmbunătăţită dacă accesarea unei adrese de memorie este urmată nu de citirea unui singur cuvânt de memorie, ci de citirea mai multor cuvinte succesive.
7.Costul este preţul memoriei raportat la capacitatea de memorare.

Clasificări ale memoriei.

     Modul de realizare a accesului la o locaţie de memorie depinde de operaţiile ce se execută pentru obţinerea informaţiilor de la adresa dată, de sensul transferului şi de parametrii fizici ai memoriei. În funcţie de aceste elemente memoriile pot fi clasificate:

a) După tipul de acces, memoriile pot fi:

o    cu acces direct (aleator): RAM (Random Access Memory). 

o    cu acces poziţional.

b) După posibilitatea conservării informaţiei la întreruperea tensiunii de alimentare, memoriile pot fi:

o    volatile, la care informaţia se pierde la întreruperea tensiunii de alimentare (exemplu memoria cu semiconductori);

o    nevolatile, la care informaţia se conservă la întreruperea tensiunii de alimentare (exemplu memoria cu ferite);

c) După tehnologia de realizare memoriile pot fi:

o    memorii cu ferite. Informaţia este memorată pe baza sensului câmpului magnetic produs în jurul unor inele (tor) de ferită. Aceste tipuri de memorie pot funcţiona numai în anumite limite de temperatură, au o dimensiune semnificativă şi reprezintă o tehnologie depăşită.

memorii cu semiconductori. Informaţia este memorată folosind circuite care permit sau nu trecerea curentului electric. 

d) După operaţiile care pot fi executate, acestea pot fi:

o    memorii cu citire-scriere (read-write). Care permit atât scrierea cât şi citirea informaţiilor din memorie. Memoria RAM este o memorie de tipul citire-scriere (read-write);

o    memorii permanente, numite ROM (Read Only Memory). Sunt memorii care, în principiu, permit doar operaţiile de citire a informaţiilor memorate, informaţia memorată este scrisă o singură dată şi nu poate fi suprascrisă prin metode obişnuite. Sunt folosite pentru memorarea sigură şi ieftină a unor secvenţe de program frecvent utilizate în sistemele de calcul. Aceste memorii sunt în general mai lente decât memoria RAM. În consecinţă, se utilizează transferul programelor din memoria ROM în memoria RAM pentru a fi executate acolo cu performanţe sporite. Aceste memorii ROM sunt de mai multe tipuri:

o    memorii PROM , sunt memorii programabile de către utilizator, care nu conţin informaţii scrise din fabricaţie;

o    memorii EPROM, sunt programabile de către utilizator, dar care pot fi şterse şi reînscrise cu alte informaţii.